Analize și articole

Pedagogia cognitiv-constructivistă

Școala presupune prezenţa a două elemente concrete: educatorul şi copilul. Primul având voinţa şi dorinţa de a forma, de a ocroti viaţa „noului oaspete al lumii”, de a-l ajuta să dobândească activ, responsabil acea autonomie de care are nevoie ca adult, iar cel de-al doilea, dorinţa şi aspiraţia de a se adapta la cerinţele şi nevoile sociale.

Paradigma pragmatică care are la bază concepţia piagetiana, dupa care „a cunoaste un obiect înseamna a actiona asupra lui si a-l transforma”, deschide calea trecerii de la „a stii” la „a face”, de la „a stii” la „a şti să faci”.

Trecerea de la „pedagogia ascultării” (discursivă, expozitivă) la „pedagogia acțiunii” (activă) și ulterior, la „pedagogia interactivă” (activizantă, bazată pe cercetare - acțiune și pe învățare prin cooperare) a determinat, în mod corespunzător, trecerea de la achiziționarea de cunoștințe, la dobândirea de capacități și competențe, ca finalitate a procesului educațional.

Utilizarea pedagogiei activ-interactive cum este cea cognitiv-constructivistă reprezintă una din modalitățile cele mai productive în realizarea noilor misiuni ale școlii. Dar transpunerea în practică a unei astfel de idei este destul de dificilă. Mai întâi, sunt necesare schimbări în conținuturile prin care se pregătesc viitori profesori. Apoi, intervine și faptul că viziunea nouă despre educație și instruire pune în evidență cerința participării active a educabilului la propria sa formare și construire a unor repere care să-l ajute pe acesta la realizarea unei învățări continue.

Un element important pe care doresc să îl menționez este că, deși din punct de vedere teoretic se vorbește pertinent despre constructivism, din punct de vedere practic, al realizării unor produse curriculare există puține încercări în școala românească, ba chiar aș putea afirma chiar deloc. „Învățământul actual tinde să devină unul de masă, impersonal, concentrat pe profit și pe randament. Educația se face ≪cu clasa≫, cu un grup masiv, și mai puțin prin intermediul relației duale dintre un maestru și un discipol. Schimbul uman, personal, pare a fi pus între paranteze”. (Constantin Cucos, coord., 2009, Ed. Polirom, p. 29)

Constructivismul este o teorie a cum se cunoaşte realitatea, dar a devenit şi o teorie a cum se învaţă, prin accentul pus pe proceduri, strategii cognitive individuale şi colaborative. Ca teorie a învăţării, el arată cum cei care învaţă îşi construiesc bazele mentale pentru a realiza cunoaşterea şi experienţele. Fiecare are altă cale proprie de construcţie, putând apoi utiliza şi procese reciproce de colaborare cu ceilalţi, sub îndrumarea unui profesor, care trebuie să acţioneze tot constructivist.

Constructivismul recunoaşte, ca şi cognitivismul, ca învăţarea este o activitate mentală. Pentru constructivişti, nu există o realitate externă obiectivă, realitatea existând doar în mintea indivizilor. Învăţarea este, deci, un proces activ de construire a acestei realităţi. Realitatea este construită de fiecare individ, care îi dă o semnificaţie unică, pornind de la propriile experienţe. Elevul nu transferă pur şi simplu cunoştinţele provenind din lumea externă în memoria sa, ci construieşte propriile interpretări ale lumii, pornind de la interacţiunile sale cu aceasta. Cunoaşterea este deschisă negocierii şi, în acest sens, contextul social joacă un rol major în învăţare.

Pentru constructivişti, predarea nu constă în a transmite elevului semnificaţiile unui alt individ care „ştie”. Predarea constă în a pune semnificaţiile elevului la încercare. O viziune constructivistă a educaţiei valorizează pedagogia activă şi nondirectivă, favorizând contextul real de învăţare, susţinerea elevului, mai degrabă decât intervenţia, descoperirea dirijată, încurajarea explorării unor puncte de vedere diferite, învăţarea colaborativă, abordarea prin proiect etc. Elevul are un rol proactiv, pentru că el este decidentul în demersul său de construire a cunoştinţelor, însoţit şi susţinut de profesor, care are sarcina de a-i oferi un mediu de învăţare bogat şi stimulant.

Conform constructivismului, elevul ocupă o pozitie centrală, toate acţiunile didactice fiind construite în jurul lui (spre deosebire de învăţământul tradiţional, sau cel actual din România, unde rolul central îl are profesorul ca expert).

Cunoașterea este construită de oameni și nu există în afara minții umane. Elevii își construiesc înțelegerea, ei caută sensul și încearcă să descopere regularitatea și ordinea chiar și în absența unei informații complete. Constructivismul are în vedere contruirea cunoașterii în timp ce alte curente se ocupă de obiectul cunoașterii.

Constructivismul solicită elevul la dezvoltare cognitivă sub influența factorilor socio-culturali prin aplicarea unor metode de educație cognitivă: fundamentul lor teoretic este constatarea că inteligența nu reprezintă o caracteristică invariabilă, determinată o dată pentru totdeauna; ea se construiește și se dezvoltă în timp, la orice persoană și indiferent de vârstă.

Constructivismul reprezintă una din alternativele metodologice de instruire a elevilor. Pedagogia constructivistă se constituie/reprezintă (ca) o altemativă mai ales la nivel metodologic, al practicii educaţionale.

Punctul central prin care s-a ajuns la extinderea constructivismului în pedagogie îl reprezintă învatarea, şi, ca urmare, această paradigmă transdisciplinară a generat consecinţe şi soluţii aplicative şi în domeniul instruirii/predării.

Constructivismul invită la o cunoaştere activă prin acţiune proprie, prin interpretarea şi reinterpretarea realităţii care se opune receptării pasive printr-o predare clasică. Din perspectivă constructivistă elevul este cel care se confruntă cu conflictele cognitive. El interpretează, formulează ipoteze, reflectă asupra problemelor.

Ideea centrală a teoriei constructiviste este că învăţarea este o construcţie şi nu o însuşire de informaţii transmise şi receptate pasiv. Se referă la angajarea activă a elevilor, luarea în considerare a individualităţii lor, reprezetând reabilitarea rolului elevului în învăţare, a proceselor lui cognitive interne, a subiectivităţii în interpretare. Elevii învaţă să-şi construiască propria cunoaştere sub îndrumarea profesorului care este organizator, facilitator, coordonator.

Modelul constructivist este relevant pentru capacităţile superioare de gândire, este valabil pentru dezvoltarea unor comportamente şi atitudini sociale.

Pedagogia cognitiv-contructivista faciliteaza, indeamna la constructia/crearea cunoasterii, față de alte tipuri de pedagogii sau metode de învățare care oferă, promovează cunoașterea gata produsă.

prof. Nicolae Mal

specialist în educatie